Translate

miercuri, 1 decembrie 2010

Artizanii Marii Uniri

În literatura de specialitate actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este considerat certificatul de naştere al României moderne. La producerea lui au contribuit deopotrivã forţe progresiste din domeniile politicului, socialului, culturii şi religiei. Ca instituţie moralã, Biserica a contribuit decisiv la “plinirea vremii”.

Dorinţa ardelenilor de a se uni cu patria mamã a fost secularã, în condiţiile în care, deşi majoritari pe pãmântul transilvan, românii au fost consideraţi minoritari şi oropsiţi de toate guvernãrile austro-ungare. Nu-i de mirare în atari condiţii cã ideea uniaţiei i-a urmãrit pe tinerii studioşi ardeleni de cum începeau şcoala. Unul dintre ei, cu o traiectorie existenţialã de excepţie, a fost şi episcopul Iuliu Hossu, personalitate emblematicã sub aspectul moralitãţii, al credinţei în Hristos şi bisericã şi deopotrivã luptãtor neînfricat pentru fiinţa naţionalã şi identitatea românilor. Nãscut în Milaş, sat de câmpie ardelean, viitorul episcop are o genealogie extrem de lungã, în care personalitãţile ecleziastice au fost numeroase. Chiar acesta a fost şi motivul pentru care familia ar fi dorit sã-l îndrepte spre medicinã. Dar chemarea credinţei şi destinul au fãcut ca Iuliu Hossu sã îmbrãţişeze calea credinţei şi a adevãrului. Cum în Ardeal biserica dominantã era cea greco-catolicã, tânãrul ostaş al bisericii luptãtoare s-a dovedit un purtãtor de stindard al idealurilor unirii cu Roma. De precizat cã numele de familie al viitorului episcop a fost Lungu, dar, din cauza cerinţelor autoritãţilor, a fost nevoit sã accepte maghiarizarea lui în Hosszu. Prin bunica şi mama sa, episcopul a primit în vene sânge nobiliar de la familia Hossu de Mesteacãn şi Rãstoci. Dupã tatã, familia a dat, de asemenea, numeroşi preoţi rãspândiţi în tot Ardealul. NU puţini dintre ei au înclinat şi spre domeniul politicului, unii chiar fãcând concesiile necesare supravieţuirii spirituale într-un imperiu în care deznaţionalizarea era la ordinea zilei.

Apãrarea bisericii a fost o asumare permanentã a familiei Hossu. Pentru a reuşi, un antecesor al episcopului, protopopul Vasile Hossu, a devenit membru al Partidului Naţional Român. Astfel s-a reuşit menţinerea limbii române în liturghii şi şcolile confesionale româneşti. Un alt antecesor, episcopul Vasile, a şi militat pentru Biserica Românã Unitã şi pentru idealul unirii. Unchiul Viluc a fost cel care l-a îndreptat spre Colegiul Urbarian “De Propaganda Fide”. De acolo se întoarce “ucenic la Lugoj”, pentru a plãti, astfel, bursa primitã. Are astfel ocazia sã îl însoţeascã pe episcop în tot Ardealul, dar şi la întâlniri religioase internaţionale, acumulând o bogatã experienţã religioasã, politicã şi socialã.
Îi cunoaşte acum pe Iuliu Maniu din Bãdãcin, Alexandru Vaida Voievod din Olpret, Teodor Mihali din Dej, pe Ştefan Cicio Pop din Şigãu, pe dr. Petru Groza, stagiar în Lugoj şi alţi mari bãrbaţi care vor deveni piloni ai Marii Uniri. O altã experienţã este aceea de voluntar capelan în timpul rãzboiului. Acordã asistenţã spiritualã, medicalã şi socialã militarilor, vãduvelor de rãzboi şi orfanilor. Întors în ţarã de la Viena, dupã moartea episcopului Vasile de la Gherla, este propus de Vaida Voievod şi susţinut de Partidul Naţional ca episcop de Gherla. Cu toatã opoziţia “bãtrânilor”, a depus jurãmântul în faţa regelui Ungariei. Adoptã de la început vizitaţia canonicã în parohii, pregãtind poporul pentru marele act ce avea sã urmeze pe câmpia de la Alba Iulia. Numai jocul şanselor a fãcut sã nu devinã mitropolit la Arhieria Blajului. Îşi continuã însã lupta pentru marele ideal. La 1 Decembrie 1918, la restaurantul “Coroana” din Alba Iulia, îl va cunoaşte şi pe George Pop de Bãseşti, desemnat preşedinte al Marii Adunãri. Lui Iuliu Hossu i s-a dat sarcina sã prezinte rezoluţia Marii Adunãri Naţionale. A fost de faţã şi episcopul neunit Miron Cristea, care va face parte şi din delegaţia la Bucureşti, alãturi de Vasile Goldiş, Al. V. Voievod, Iuliu Hossu, George Pop de Bãseşti. În capitala României Mari au fost primiţi de Majestatea regalã şi de primul-ministru Ion I. C. Brãtianu. Probleme grele au trebuit rezolvate şi dupã unire. Reacţia ungurilor a fost vehementã. Unitãţi de secui au fãcut rãzmeriţe şi au împuşcat oameni nevinovaţi.
Zeci de preoţi şi enoriaşi au fost urmãriţi şi schingiuiţi. Au apãrut probleme şi fisuri şi între bisericã şi statul mãrit, şcolile confesionale trecând la stat, împreunã cu învãţãtorii şi averile lor. Biserica Unitã a fost deposedatã în acest fel de multe clejii şi pãduri. Adversitatea a fost puternicã şi din partea celor care împãrtãşeau ideologia comunisto-bolşevicã. Membru de drept în Marele Sfat Naţional Român, episcopul a participat la toate şedinţele acestuia, participând cu pasiune şi elocinţã la dezbateri. A contribuit la elaborarea Constituţiei României Mari, din 1923, în care stã scris “Biserica Creştinã Ortodoxã şi cea Greco-Catolicã sunt biserici româneşti”, deci biserici surori, aflate pe acelaşi picior de egalitate. Cã timpul a lucrat altfel în ce priveşte Biserica Greco-Catolicã Unitã cu Roma este altã poveste, care, din pãcate, se perpetueazã şi în zilele noastre. Iuliu Hossu s-a dovedit a fi vlãdicul tuturor, propovãduind mila creştineascã, credinţa, lucrarea cultural-patrioticã pentru conservarea valorilor naţionale. Chiar dacã nu a avut întotdeauna relaţiile cele mai cordiale cu Iuliu Maniu, episcopul Hossu i-a purtat o stimã deosebitã. Ideea care se desprinde dupã lectura cãrţii este cã episcopul Iuliu Hossu rãmâne una din personalitãţile proeminente ale Bisericii româneşti unite cu Roma, iar prin toatã viaţa sa a adus dovada cã România a avut personalitãţi remarcabile în momentele cheie ale istoriei. Una dintre ele a fost episcopul Unirii, Iuliu Hossu.
Valer Hossu - “Episcopul Iuliu - Sfântul Marii Uniri”,
Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2008
Iuliu Cardinal Hossu (n. 30 ianuarie 1885, Milaş, comitatul Bistriţa-Năsăud, d. 28 mai 1970, Bucureşti), a fost episcop greco-catolic de Cluj-Gherla.

Alături de predecesorii săi, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu ţara-mamă.
După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria şi-au format organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.

Audio: Interviu difuzat la Europa Liberă în 1970, cu puţin timp înainte de moartea Episcopului Iulian Hossu, aflat pe patul de suferinţă de la mânăstirea Căldăruşani.



La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.

"Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui", a spus Iuliu Cardinal Hossu.

"Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români", a spus Iuliu Hossu după citirea declaraţiei.

În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat probleme vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii.

Niciun comentariu: